Scrisoare (III)

Mă îndemni cu şoapte dezbinate
Şi-mi clădesc palat de bucurie
Ca prin zile mult, prea mult, uitate
Să-mi refac uitata mea mândrie.
Îmi săruţi o şoapta-nlăcrimată
Plînsă într-un rest de amintire
Ca să-mi sugerezi, ca mod de plată,
Un îndemn spre ură şi iubire.

Caut înţelesuri răzbunării
Pînă în absurdul cel sălbatic
Ca să dau motive înserării
Să-mi arate focul în jăratic.
Vara dacă-ar fi însîngerată,
Mi-aş simţi speranţa cabotină
Morţii m-aş mai da, măcar o dată,
Să prefacă bezna în lumină.

Mă îndemni cu lacăte şi druguri
Să despart iubirile cu ură
Şi s-aprind făcliile pe ruguri
Ca să văd cât sufletul îndură.
Îţi răspund credul dar provizoriu
Că-mpreun o vară cu o toamnă,
Dar eu ştiu că-i totul derizoriu,
Timpul nu-i motivul ce mă-ndeamnă.

Cu regrete îmi răpun voinţa,
Dus de gînd în prag de disperare,
Acceptînd că numai suferinţă
Mă mai scapă de destrăbălare.
Am un alibi de foc, fierbinte,
Că mi-ai fost motiv de răvăşire,
Şi-mi spuneai că mergem înainte
Dar ştiai că-i vorbă de-amăgire.

De n-am...

De n-am în fapte tot ce-nseamnă
În chintesenţă bucuria,
Degeaba gîndul mă îndeamnă
Să nărui lanţul şi robia.

Simt pragul ce-mi sugrumă şoapta
Lovind din plin cu-n bici al morţii,
Voind fără de sensuri fapta
Ce joacă doar pe cartea sorţii.

De n-am prin mine ce mă doare
Mai rău voi fi bolnav de toate
Degeaba voi privi la soare
Şi voi da iama-n nopţi uitate.

Mi-s leacurile ca o boală
Şi noaptea doar un pas spre moarte,
Mi-e plină-i mintea, şi mi-e goală
Când firu-n şapte îl desparte.

De nu mă-mbată şoapta serii,
Un gînd postum mă va cuprinde
Ca, prins în chingile plăcerii,
Să vreau absurdul a-l pretinde.

Încă mai am ceva degeaba...
Fapte de noapte ca-mplinire,
Dar drumul mi-e cuprins de graba
De a trăi întru iubire...

Plânset de ecou

Să plîngi iar, desiş frumos
Astăzi eşti şi n-ai folos,
Gheaţa-i spartă doar de frig
Şi ca un nebun îţi strig:

Viaţa-i viaţă cum vrea ea,

N-are cum fi altcumva,

Totu-i vechi, nimic nu-i nou,

Chiar şi-un gînd are ecou...

Să plîngi iar pădure-n gînd
Că vei fi la joagăr rînd,
În lumina din lumini
Poţi să vezi şi mărăcini.

Nu în pace ci-n război

Mor cei bravi şi-ajung eroi,

Pe Pământ luptele-s vechi

Între şoapte neperechi.

Să plîngi iar copac stingher,
Cît ai fost plin de mister
Aiscos adevăr din sorţi
Şi-ai reînviat din morţi.

La-nceput multe-s doar vis,

Fără iz de compromis,

Cînd absurdul e firesc,

Vieţile se războiesc.

Însă plîng la fel şi eu
Şi voi fi un plîns mereu,
Cît mai pot să mă mai îngîn
Înrobit să-mi fiu stăpîn.

Viaţa ca viaţă se vrea,

Nu doar gând în mintea mea,

Gîndul, cînd n-are ecou,

Se vrea umbră de cavou...

Continuare

În clipele arzînde

a nopţilor vacante,

Cu gîndul şi cu fapta

aproape de-a mea urmă,

O şoaptă şi o noapte

trecutul meu îl scurmă,

Lăsîndu-mi vagi iluzii,

ascunse şi secante.

Din fosta mea dorinţă,

de soare şi zăpadă,

Simt numai ceaţa toamnei

cu frunze de decor,

Înaltul care cade

din ultimul lui zbor,

În amintire tristă

a formei de paradă.

Şi fără sărbătoare,

o urmă de scînteie,

Îmi umple cu trecuturi

paharele de vin

Dar buzele-mi scrobite

îl simt a fi venin

Ce-n plânsuri îmi transformă

fărâma de idee.

Pe umeri îmi apasă

cu sîrg nimicia,

Cortina vîrstei noastre

pe frunte lasă semne,

Ca o eternă clipă

prin forme să se-nsemne

Pe un stindard ce-şi are

emblemă bucuria.

And remember...

...lui Nichita Stănescu

And remember... cartea s-a sfîrşit,
Adevărul nu este viaţa...
Iar începe-o zi cu-n asfinţit,
Orizontul mărgineşte ceaţa...

Soarele nu poate-nvinge ceaţa...
Spartă-n ciobori este dimineaţa...

Spartă-n ciobori este dimineaţa...
Soarele nu poate-nvinge ceaţa...

Peste seară iar coboară ceaţa,
Ziua s-a-nceput cu-n asfinţit,
Amintire doar mai este viaţa...
And remember... cartea s-a sfîrşit.

Iubire provizorie

Cînd norii iarăşi or să cearnă
Pe ale noastre frunţi, zăpadă,
Ne vom iubi ca-n prima iarnă
Cu pasul tainic de paradă.
Cînd, peste iarnă, peste lume
Trecutul fi-va rătăcire
Ne vom iubi pe-al nostru nume
Aşa cum tot ar fi-n iubire.

Sub fulgii mari, ca-ntr-un incendiu,
În noaptea plină de lumină
Istorii negre, în compendiu,
Vor răsări din nori şi tină.
Din vechi şi provizorii fapte,
Cu un motiv al lor, aparte,
O clipă din aceeaşi noapte
Va duce viaţa mai departe.

Habotnic, revanşard şi groaznic
Veni-va gând de răzbunare,
Tot insistent şi tot obraznic,
Mereu mai mare, tot mai mare!
Trece-vor nopţi, veni-vor zile
Cu cer tivit de nori în ploaie,
Contururi dînd unei idile
Deja sfârşită în războaie.

Vînat, pierdut şi iluzoriu
Prin raţiuni de judecată,
Destinul vieţii-i derizoriu
Şi pare doar un fel de plată.
Nu ştiu de-i rău, sau de e bine,
Te cheamă scîrţîitul porţii,
Căci de la mine pîn’ la tine
Un pod făcut-a jocul sorţii.

Mă tot îndeamnă roata morii
Să caut adevăr în vise,
În amintirea sărbătorii
Zdrobită-n gînduri compromise.
Tăcuţi, ca o-ntîmplare veche,
Rămasă-n foc şi în cenuşă,
Vom fi perechea nepereche
Mereu ascunşi de după uşă.

Semn de umbră

Trec prin dreptul remuşcării
Cu o lacrimă de sînge
Căutând visul chemării
Printr-un gând ce mă frînge.

Cînd se scaldă ziua-n noapte
De pe drumuri mă găsesc
Şi-mi smulg gîndul tinereţii
Ca să-mi am drum pămîntesc.

Noapte-aprinde-n ziuă neguri
Şi pe ceruri apun stele,
Mă desprind dintre întreguri
Ca să trec şi eu cu ele.

Mă trezesc apus de vreme
Reclădind un mal surpat,
Încă n-am de ce mă teme
Cât iubesc nu am păcat.

Sub lumina rece-a sorţii
Umbrele stau să apună,
Dar sunt semn de stâlp al porţii
Când mi-e sufletu-n furtună.