Iarnă-n Bucureşti

E iarna cu zăpadă-n Bucureşti,
Şi ninge parcă-ar vrea să ne îngroape
Porniri, mai mult sau mai puţin fireşti,
Şi să ne vină îngerii aproape.

Şi peste toate-i alb şi a-ngheţat,
Oraşul e-ngropat, e sub zăpadă,
Şi doarme într-un fel, absurd, ciudat,
De parcă iarna n-ar voi s-o vadă!

Tristeţi din epoci astăzi de demult
Şi bucurii ce s-ar dori să fie,
În cântul vânturat le tot ascult
Şi mă întreb dacă-mi vorbesc doar mie.

Şi ninge, viscolit, în Bucureşti,
Ca-n vremuri ce le spunem de-altădată,
Și-n umbrele, cu forme nelumesti,
Povești uitate vin să se, arate.

Jur-împrejur e alb, imaculat,
Și cerul, să nu ningă, nu se-ndură,
Oraşul sub zăpezi e îngropat
Iar liniştea îi e fără măsură.

Sclipiri de gheaţă trec, peste nămeţi,
Spre case ce au fost cândva palate,
Şi umbre de închipuiţi poeţi
Îşi caută trăirile uitate.

E iarnă cu zăpezi, în Bucureşti,
O iarnă grea, cum rar a fost văzută,
O iarnă coborâtă din poveşti
În care lumea se-arăta ca nefăcută.

E iarăşi alb şi alb va fi...

Din munţi s-au curs zăpezile să fie
Un val ce poate, iar, acoperi
Această lume fadă, ce nu ştie
Ce mai înseamnă verbul “iubi”...

În noaptea-n care au căzut redute,
Spre lume-au început a se porni,
Cu albul unor ierni prin noi trecute,
Să ştim din nou ce-nseamnă “a trăi”...

Şi vine albul să ne-mbrăţişeze!
Şi vine albul să ne dea contur...
Şi faptele vor fi de-acum doar treze,
Şi alb mereu, mereu, va fi în jur!

Cu viscol, ce va face să renască
Dorinţa ce se poate-mpotrivi,
Trăi-vor cei ce vor să mai trăiască,
Acei ce lege au pe “iubi”...

Iar totul va-ngheţa şi va fi gheaţă
Când zorii zilei noi se vor ivi,
Şi treji vor fi cei ce, văzând prin ceaţă,
În sens profund gândesc pe “trăi”...

Şi vine albul să ne-mbrăţişeze!
Şi vine albul să ne dea contur...
Şi faptele vor fi de-acum doar treze,
Şi alb mereu, mereu, va fi în jur!

Echilibranta ruptură

Din lumi aristocrate ori boeme
Se-aude un oftat prelung, profund,
Şi-ncearcă mai mereu să te tot cheme,
Spunând că timpul tău e muribund.

Din forme vagi, cu vorbe-ntortocheate,
La sfat se strâng dorinţe puse-n gând,
Lăsându-te să crezi că mari păcate
Poţi face de-ai să uiţi trăi plângând.

Şi-ţi poticneşti privirea-n altă parte,
Negând ceea ce-i zis, ceea ce-ai zis,
Dar ştii că adevărul n-are moarte,
Că timpul vechi deja s-a sinucis.

Te poţi privi-n oglindă fără teamă
Şi-ţi poti reda speranţa, înapoi
Ca viaţa-n adevărul ei te cheamă
Să reînveţi cuvântul sacru „noi“!

E ruptă oiştea lumii, chiar e ruptă!
Nici chiar cuvântul nu-şi mai are nume!
Atâtea timpuri s-au pierdut în luptă,
Viaţa de-acum nu-ncape-n noua lume!

Cumpăna de timp

La cumpăna ce-mparte noaptea-n două
O vorbă-ţi voi rosti, să-ţi aminteşti
Rostul ce-l am în viaţa noastră, nouă,
Eternizat prin tot ce-mi dăruieşti.

Timpul ce-a fost, acum, îl simţi pe moarte,
Avid de-a fi mereu de neuitat,
Tu ştii că drumul merge mai departe,
Uitând că n-avem rost îngenuncheat.

Mă ştiu că sunt un om acum în umbră,
Itinerant pe drumul dintre sus şi jos,
Voindu-mi treceri, când gândirea-mi sumbră
Evită a-şi dori trăi frumos.

Iluzii pier şi-ncep să reapară,
Forme de crez spre soartă şi destin,
Ironizând ce-a fost odinioară,
Strivind al aşteptării mare chin.

Oricum priveşte-n zare... O lumină
Te lasă a te şti că ai să fii
Izvorul vieţii ce, fără de vină,
E datul tău de-a pururi şi-n vecii.

Paşi spre timpurile noi

Covor de flori sub paşi să ţi se-aştearnă,
Să nu te-atingi de-al lumilor noroi,
Şi-n jur, un alb, imaculat, de iarnă,
Va fi decorul timpului de-apoi.

Purtată-n braţe, spre o zi de mâine,
Te vei fi tu, sub cerul înstelat,
Şi ai să ştii că zboru-ţi aparţine,
Eu am să ştiu că zborul ţi-am vegheat.

Vom merge noi, privind spre Carul Mare,
Să ne-ntâlnim cu cei ce vin spre noi,
Ca să putem să ştim că timpul moare,
Şi paşii nu se fac spre înapoi.

De dedesubt se-aud, plângând, sirene,
Chemându-te spre vremuri din trecut,
Când plânsul îl simţeai curgând prin vene
Şi orizontul nu-ţi era nicicând văzut.

Te cheamă îngeri să le fii aproape,
La ceas de seară şi în zori de zi,
Când cerul în văpăi coboară-n ape
Să te înveţi că tu vei nemuri.

E vremea de-a grăbi acele fapte
Ce-au stat să te aştepte să revii,
Ca tu să pui pecetea, într-o noapte,
Pe ceea ce va fi şi ce vei fi!

Purtată-n gând şi-n vorbe şi speranţe
Înalţă-te-ntr-a vieţii cutezanţă!

În roşu, în toamnă

Loredanei Dănoiu

Îmbracă-te în roşu

şi fii frumoasa doamnă

Ce-mi dă din nou puterea

de-a nu privi-napoi,

Când timpul dă să treacă

din vară înspre toamnă

Şi-şi încrustează-nsemnul

în tot ce suntem noi.

De-a fost atâta vară

cu gust de foc şi sete

Ce-a ars până şi cerul

şi norii-s azi de fum,

Să nu îţi fie teamă

că ploaia lasă pete,

Eu, chiar şi prin cenuşă,

spre tine îmi fac drum.

Trăieste-aceste zile

ce par că-s infinite

În care se mai simte

că arşiţa e-n toi...

Răbdarea nu ţi-o pierde...

Eu ştiu că sunt ispite

Ce pentru-a ne convinge

ne-ngroapă în noroi.

În toamna aburindă

de sânge şi motive,

Deschideţi ochii mândri

şi aşteaptă-mă! Eu vin,

Şi nu m-ascund în taine

sau motivări tardive,

Când spun că îmi ştiu rostul,

dar ţie mă închin.

Îmbracă-te în roşu,

să-mi fii frumoasă doamnă,

Cu gândul te ridică

spre cerul înstelat,

Te bucură că-ncepe

această scurtă toamnă

Ce ne va fi-mplinire,

cu sens de rod bogat.

Priveşte cerul nopţii

ascuns de ceaţa deasă

Să poţi găsi-nţelesuri

la toate câte-au fost,

Din marea rătăcire

mă-ntorc acum acasă,

Mă-ntorc venind spre tine

să dăm vieţii rost.

Dezbracă-ţi haina neagră,

nu-ţi este potrivită,

Arsuri simţeai în suflet,

acum e-al vieţii foc,

Şi caută-mi privirea

şi lasă-te privită,

Să ne redăm puterea

de a avea noroc.

Eu vin din lumi uitate,

de mulţi necunoscute,

Ştiind că pragul umbrei

e lesne de trecut,

Să conturăm prin fapte

hotare absolute,

Să fim perechea Phoenix

ce-n foc a renăscut!

Îmbracă-te în roşu

să fii frumoasă, doamnă,

Şi lasă-te purtată

de sufletu-ţi senin,

Priveşte doar în faţă

să simţi că-i prima toamnă

În care nu-ţi e frică

de iernile ce vin...

Gramatică uitată

Uitasem să conjug pe a iubi,
Uitasem chiar că poate exista
O linişte ce-o poate defini
Ştiind ca munţii poate răsturna
Atunci când e trăit şi nu doar spus...
Ori doar rostit, precum o vorbă-n plus...

Iubesc, iubeşti, iubim... ce ar mai fi?
Se poate cu altceva completa?
Eu ştiu acum că iar îl pot rosti
Şi înţeles deplin îi pot reda,
Al vremii pas îl simt că-mi e sortit
Şi sunt din nou grăbit... foarte grăbit!

Gramatica iubirii-n mod normal,
Cuprinde toate formele concrete,
Şi dă un sens trăirii în real
Şi-i apa vietii ce se bea cu sete...
Iar azi îmi amintesc... Şi înţeleg
Că-i timpul să conjug... Nicicum nu neg...