Nu mai există lacrimi la vedere,
Există focul care arde crunt,
Am regăsit lumina... Am putere
Să spun ceea ce-am fost, ce astăzi sunt.
Stihii păgâne ne-au lovit cu ură,
Ne-au aruncat în valuri de furtuni,
Dar va urma o plată pe măsură,
Şi focul va da iama-n uscăciuni.
Nici o poruncă nu ne va supune,
Destinul ce ne e dat şi ne e scris,
Noi ne vom fi altar şi rugăciune,
Şi vom privi trecutul ca un vis.
Un foc înalt spre ceruri ne va duce,
Ocrotitor, curat şi-mplinitor,
Să înţelegem că într-o răscruce
Ajuns-am duşi, deloc întâmplător.
Vom regăsi stindardele de luptă
Şi vom lupta... mereu de neînfrânt,
Urcând o pantă, pentru mulţi abruptă,
Vom şti că unii ne-au săpat mormânt.
Sunt condamnat să sufăr în tăcere,
Şi-s acceptat doar dacă nu vorbesc,
Dar adevărul simt că-mi dă putere
Să spun că viaţa-i dar Dumnezeiesc.
Nu-mi este frică, ştiu continuarea,
Vom fi iar noi... aşa ne este dat,
Aşa vom arăta că răzbunarea
Pe noi spre înălţimi ne-a îndreptat.
Cu ochii am curaj să văd lumina
Ce idioţii-au vrut-o pentru ei...
Eu iau mereu asupră-mi toată vina,
S-avem mereu credinţă în idei.
Nu m-a învins nici ura, nici minciuna,
Acum dă-mi mâna... A trecut furtuna.
Editura 3D, 2014 (poezii din anii 1983,1984, 1986, 2007, 2009, 2011-2014)
duminică, 25 ianuarie 2009
joi, 15 ianuarie 2009
Invaziva cifră trei
A fost să fie trei, o cifră-a mea,
Pe care n-am putut s-o contrazic...
Şi toate s-au făcut cum a vrut ea,
Mereu fiind obligat să mă ridic.
Mi-a pus însemnul de coincidenţă
Cu toate ce-au urmat în urma ei,
Şi-s tot mereu presat cu indecenţă
De înţelesul dur al cifrei trei.
Când toate ar fi fost să se întâmple
Aşa a fost şi totul s-a-ntâmplat,
Resimt un ger năpraznic drept în tâmple
Şi sensul vieţii parcă demolat.
Şi mi-a tot pus condiţii absolute
Să am în toate un real temei,
Trimis mereu pe drumuri abătute
De-ntortocheatul semn al cifrei trei.
Chiar dacă aş fi vrut să spun vreodată
Că altceva în viaţă e normal,
Mereu mi-a fost ideea retezată
Asociindu-mi un obstacol ideal.
Reconturând urmări controversate
Prin hotărâri servite de lachei,
Mi-a arătat detalii relevate
De sensul rezultant al cifrei trei.
Dar orice-ar fi mă simt chiar eu dovadă
Că-mi defineşte viaţa o triadă:
Aduc mereu o teză-n antiteză
Să întregesc realul prin sinteză.
Pe care n-am putut s-o contrazic...
Şi toate s-au făcut cum a vrut ea,
Mereu fiind obligat să mă ridic.
Mi-a pus însemnul de coincidenţă
Cu toate ce-au urmat în urma ei,
Şi-s tot mereu presat cu indecenţă
De înţelesul dur al cifrei trei.
Când toate ar fi fost să se întâmple
Aşa a fost şi totul s-a-ntâmplat,
Resimt un ger năpraznic drept în tâmple
Şi sensul vieţii parcă demolat.
Şi mi-a tot pus condiţii absolute
Să am în toate un real temei,
Trimis mereu pe drumuri abătute
De-ntortocheatul semn al cifrei trei.
Chiar dacă aş fi vrut să spun vreodată
Că altceva în viaţă e normal,
Mereu mi-a fost ideea retezată
Asociindu-mi un obstacol ideal.
Reconturând urmări controversate
Prin hotărâri servite de lachei,
Mi-a arătat detalii relevate
De sensul rezultant al cifrei trei.
Dar orice-ar fi mă simt chiar eu dovadă
Că-mi defineşte viaţa o triadă:
Aduc mereu o teză-n antiteză
Să întregesc realul prin sinteză.
vineri, 21 octombrie 1988
Mai ştii…
Cortegiul funerar trecea în grabă…
-Mai ştii… ţi-am murmurat atunci şoptit,
Cînd se va vinde toamna la tarabă,
Omul va fi, prin sine, obidit!
Şi ţi-am cerut, prin fulgerele sorţii,
Să-nclini paharul vieţii de înrobire,
Ca prin depline resturi şi proporţii
Să mă imparţi în vis şi amintire.
În urma sa trecea încet fanfara…
-Mai ştii… mi-ai spus că nopţile-au albit,
Cînd cerul va ucide primăvara,
Vom şti doar noi ce vremuri au murit!
Şi te voi aduna din nopţi de sînge
Într-un pocal cu rost de amintire,
Iar tu, plîngînd, voi învăţa a plînge
Fostul firav destin de fericire.
-Mai ştii… ţi-am murmurat atunci şoptit,
Cînd se va vinde toamna la tarabă,
Omul va fi, prin sine, obidit!
Şi ţi-am cerut, prin fulgerele sorţii,
Să-nclini paharul vieţii de înrobire,
Ca prin depline resturi şi proporţii
Să mă imparţi în vis şi amintire.
În urma sa trecea încet fanfara…
-Mai ştii… mi-ai spus că nopţile-au albit,
Cînd cerul va ucide primăvara,
Vom şti doar noi ce vremuri au murit!
Şi te voi aduna din nopţi de sînge
Într-un pocal cu rost de amintire,
Iar tu, plîngînd, voi învăţa a plînge
Fostul firav destin de fericire.
vineri, 4 decembrie 1987
Răspunzător de mine
Eu nu mai ştiu nici întrebarea,
La care-ai vrea să îţi răspund...
Dar cred că drum nu e cărarea,
Şi nici că sacul n-are fund.
Cum nici nu-mi ştiu deplin puterea,
Doar faptele mă definesc,
Şi bucuria, şi durerea,
Şi tot ce nu-mi mai amintesc.
Din cîte-mi am în amintire,
N-am teamă că mă pot robi
Cele ce-mi sînt pură simţire
Cît pot trăi, cît pot iubi.
Chiar dacă, doar din întîmplare,
Mă vor lovi multe nevoi,
Ştiu că sînt toate trecătoare
Şi trec spre alte vremuri, noi.
Ascuns de vremuri desuete,
De gînduri reci, fără sfîrşit
N-am să mă las să mă îmbete
Cuvîntul cu un scop rostit.
Din toate cîte-au fost să fie
Şi cîte să mai fie-au fost,
Eu ştiu, de prin copilărie,
Că viaţa-şi are al ei rost.
Ştiu şi poveşti nenumărate
Şi cum e criza de destin,
Cînd visele mor înecate
În cupa plină cu pelin.
N-am renegat singurătatea
Dar nu am plîns pe-al ei altar,
Şi am ales ca libertatea,
Să-mi fie bornă de hotar.
Încă mai fug, uitând, de vise
Cînd cred că vin fără motiv,
Ca să-mi arate porţi deschise
Ce mi se-nchid intempestiv.
Şi lumii las, să mă vorbească,
Văzut tot ce e de văzut,
Că-mi este soarta omenească,
Şi am un drum de străbătut.
Am fugărit multe cuvinte,
Cuvintele pe urme-mi vin,
Şi mai mereu mi-aduc aminte
Că mai şi plouă din senin...
Cerul îşi schimbă iar culoarea,
Nimic nu-şi are de ascuns...
Mi-am amintit şi întrebarea...
Şi cred că tocmai ţi-am răspuns...
La care-ai vrea să îţi răspund...
Dar cred că drum nu e cărarea,
Şi nici că sacul n-are fund.
Cum nici nu-mi ştiu deplin puterea,
Doar faptele mă definesc,
Şi bucuria, şi durerea,
Şi tot ce nu-mi mai amintesc.
Din cîte-mi am în amintire,
N-am teamă că mă pot robi
Cele ce-mi sînt pură simţire
Cît pot trăi, cît pot iubi.
Chiar dacă, doar din întîmplare,
Mă vor lovi multe nevoi,
Ştiu că sînt toate trecătoare
Şi trec spre alte vremuri, noi.
Ascuns de vremuri desuete,
De gînduri reci, fără sfîrşit
N-am să mă las să mă îmbete
Cuvîntul cu un scop rostit.
Din toate cîte-au fost să fie
Şi cîte să mai fie-au fost,
Eu ştiu, de prin copilărie,
Că viaţa-şi are al ei rost.
Ştiu şi poveşti nenumărate
Şi cum e criza de destin,
Cînd visele mor înecate
În cupa plină cu pelin.
N-am renegat singurătatea
Dar nu am plîns pe-al ei altar,
Şi am ales ca libertatea,
Să-mi fie bornă de hotar.
Încă mai fug, uitând, de vise
Cînd cred că vin fără motiv,
Ca să-mi arate porţi deschise
Ce mi se-nchid intempestiv.
Şi lumii las, să mă vorbească,
Văzut tot ce e de văzut,
Că-mi este soarta omenească,
Şi am un drum de străbătut.
Am fugărit multe cuvinte,
Cuvintele pe urme-mi vin,
Şi mai mereu mi-aduc aminte
Că mai şi plouă din senin...
Cerul îşi schimbă iar culoarea,
Nimic nu-şi are de ascuns...
Mi-am amintit şi întrebarea...
Şi cred că tocmai ţi-am răspuns...
marți, 15 septembrie 1987
Vis pe lizieră
Un vis frumos s-a spulberat
Şi noaptea s-a lăsat tăcută,
Era senin şi s-a-nnorat,
A vieţii vreme-mi e trecută...
În fapta ta e gîndul firii
Şi răzbunare şi complot,
Zorind o formă a-mplinirii,
Te-ai dus, plecînd cu vis, cu tot.
Cînd eu bat drumul spre prăpăd
Eşti oaza mea din nălucire,
Trecut nu am cînd nu te văd,
Tu mi-ai dat viaţă prin iubire.
Distanţele nu-s doar distanţe,
Ci ani-lumină de destin,
Am adunat cîndva speranţe
Azi doar speranţe mai susţin.
Mi-e dor de şoapta de mister,
De-al faptei rost mereu fiebinte,
De-a ști că vrei mereu să-ţi cer
Să nu te faci cumva cuminte.
Petală-a nopţii spulberate,
Eşti setea mea fără hotar,
Dă-mi înrobiri nemăsurate
Dar vreau să gust al tău nectar.
Destinul simt trecînd pe-aproape,
E noapte, nu ştiu ce să fac...
Plutind pe-nstrăinări de ape,
Vorbesc cu visele ce tac
Un vis frumos s-a spulberat
Şi-a început o nouă eră,
Mă-ntreb de ce vei fi uitat,
Că drumu-i și o lizieră...
Şi noaptea s-a lăsat tăcută,
Era senin şi s-a-nnorat,
A vieţii vreme-mi e trecută...
În fapta ta e gîndul firii
Şi răzbunare şi complot,
Zorind o formă a-mplinirii,
Te-ai dus, plecînd cu vis, cu tot.
Cînd eu bat drumul spre prăpăd
Eşti oaza mea din nălucire,
Trecut nu am cînd nu te văd,
Tu mi-ai dat viaţă prin iubire.
Distanţele nu-s doar distanţe,
Ci ani-lumină de destin,
Am adunat cîndva speranţe
Azi doar speranţe mai susţin.
Mi-e dor de şoapta de mister,
De-al faptei rost mereu fiebinte,
De-a ști că vrei mereu să-ţi cer
Să nu te faci cumva cuminte.
Petală-a nopţii spulberate,
Eşti setea mea fără hotar,
Dă-mi înrobiri nemăsurate
Dar vreau să gust al tău nectar.
Destinul simt trecînd pe-aproape,
E noapte, nu ştiu ce să fac...
Plutind pe-nstrăinări de ape,
Vorbesc cu visele ce tac
Un vis frumos s-a spulberat
Şi-a început o nouă eră,
Mă-ntreb de ce vei fi uitat,
Că drumu-i și o lizieră...
luni, 25 mai 1987
Alb de mai
Speranţă caldă, minunată
Şi vis de toamnă-sîngerat,
Mi-e dor de vremi de atădată,
Unde mai eşti, de ce-ai plecat
Albastră rază ce scînteie
Peste întregul necuprins,
Eşti cer de toamnă în idee
Pe un pustiu de lună-ncins.
Gîndul spre tine e năvalnic,
Chiar infinitul e pustiu,
Ideile au iz zburdalnic,
Și te iubesc şi-atît mai ştiu.
Fii iar o rază rătăcită
În visul blînd al lunii mai,
Că prea-i lumina părăsită
De cei mai albi din albii cai.
Şi va veni aceeaşi iarnă
Cu ţurţurii încărunţiţi
Şi cerurile or să cearnă
Doar paşii mei înzăpeziţi.
În șoapta blîndă-a primăverii
Fii nimbul gîndului curat,
Şi mai cobori, în pragul serii,
Fugind din cerul înstelat.
Şi vis de toamnă-sîngerat,
Mi-e dor de vremi de atădată,
Unde mai eşti, de ce-ai plecat
Albastră rază ce scînteie
Peste întregul necuprins,
Eşti cer de toamnă în idee
Pe un pustiu de lună-ncins.
Gîndul spre tine e năvalnic,
Chiar infinitul e pustiu,
Ideile au iz zburdalnic,
Și te iubesc şi-atît mai ştiu.
Fii iar o rază rătăcită
În visul blînd al lunii mai,
Că prea-i lumina părăsită
De cei mai albi din albii cai.
Şi va veni aceeaşi iarnă
Cu ţurţurii încărunţiţi
Şi cerurile or să cearnă
Doar paşii mei înzăpeziţi.
În șoapta blîndă-a primăverii
Fii nimbul gîndului curat,
Şi mai cobori, în pragul serii,
Fugind din cerul înstelat.
luni, 28 aprilie 1986
Planton
Sunt de planton, în avangardă,
Pe frontul unui crez uitat
Dintr-o dorinţă revanşardă
A celor ce au tot furat...
Nu vreau nimic să se ascundă
Iluminat de flăcări mici,
Şi nu să nu se-mtrepătrundă
Cu ţelul unor venetici.
Şi caut clipa rătăcită
În tot ce rătăcire-a fost,
Dar tot mai plînge o ispită
Că nu-i găsesc nici fel nici rost.
Dînd nopţii-ntreaga libertate
În gînduri mai clădesc un gînd,
Dar nu am pe deplin dreptate
Că-n târguri chiar credinţa-mi vînd.
Capitulard, sunt o statuie
De focul vieţii măcinat,
Nu-s un Hristos ţintit în cuie,
Sunt doar cu vise îmbătat.
Cu pasul meu de rătăcire,
Presimt că drumu-i răctăcit...
Am spus prea grabnic împlinire
La câte-au fost de-am întîlnit.
Ca haină rece, de paradă,
Din umbra ce o-ntunec eu,
Chem ploaie, viscol şi zăpadă
Şi adevăru-l chem mereu.
Din tot ce azi mă încălzeşte
Culeg aceleaşi înrobiri
Şi mai nimic nu-mi aminteşte
Că-n fapt rănesc şi amintiri.
Plătesc, în rate, cu dobîndă,
Fără să ştiu ce tot plătesc,
Fără să ştiu că stând la pîndă
Eu ura lumii o iubesc.
Mă-ntreb de ce mi-a fost dat, mie,
Ceea ce văd să povestestesc,
Deşi, de prin copilărie,
Nu vreau nimic să-mi amintesc?
În lumînarea aburindă
Îmi zace tainic gînd infam
Iar gheaţa vrea să se aprindă
Şi să dispară, gram cu gram.
Păzind a nopţii barieră
Îmi trece timpul monoton...
Cred însă că şi lumea speră
Să-şi steie sieşi de planton.
Pe frontul unui crez uitat
Dintr-o dorinţă revanşardă
A celor ce au tot furat...
Nu vreau nimic să se ascundă
Iluminat de flăcări mici,
Şi nu să nu se-mtrepătrundă
Cu ţelul unor venetici.
Şi caut clipa rătăcită
În tot ce rătăcire-a fost,
Dar tot mai plînge o ispită
Că nu-i găsesc nici fel nici rost.
Dînd nopţii-ntreaga libertate
În gînduri mai clădesc un gînd,
Dar nu am pe deplin dreptate
Că-n târguri chiar credinţa-mi vînd.
Capitulard, sunt o statuie
De focul vieţii măcinat,
Nu-s un Hristos ţintit în cuie,
Sunt doar cu vise îmbătat.
Cu pasul meu de rătăcire,
Presimt că drumu-i răctăcit...
Am spus prea grabnic împlinire
La câte-au fost de-am întîlnit.
Ca haină rece, de paradă,
Din umbra ce o-ntunec eu,
Chem ploaie, viscol şi zăpadă
Şi adevăru-l chem mereu.
Din tot ce azi mă încălzeşte
Culeg aceleaşi înrobiri
Şi mai nimic nu-mi aminteşte
Că-n fapt rănesc şi amintiri.
Plătesc, în rate, cu dobîndă,
Fără să ştiu ce tot plătesc,
Fără să ştiu că stând la pîndă
Eu ura lumii o iubesc.
Mă-ntreb de ce mi-a fost dat, mie,
Ceea ce văd să povestestesc,
Deşi, de prin copilărie,
Nu vreau nimic să-mi amintesc?
În lumînarea aburindă
Îmi zace tainic gînd infam
Iar gheaţa vrea să se aprindă
Şi să dispară, gram cu gram.
Păzind a nopţii barieră
Îmi trece timpul monoton...
Cred însă că şi lumea speră
Să-şi steie sieşi de planton.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
