duminică, 21 septembrie 2014

Dincolo de praguri

Pe drumuri înspre moarte mă tot duc,
Privesc în faţă, nu privesc în jos,
Nu știu pe unde încă s-o apuc,
Să nu ajung la poarta ei din dos.

Spun unii că acela-i punct final...
Până n-ajung acolo nu îi cred,
Și-aşa de-ar fi, e doar un fapt banal...
Numai în el mai pot să mă încred.

Și merg, tot merg, deloc spre înapoi,
Pus pasul dinadins mai apăsat,
Chiar dacă drumu-mi este prin noroi,
Vreau să mă știu cu sufletu-mpăcat.

Pe drumuri, înspre moarte, mă tot duc,
Și merg, și merg, nu pot să mă opresc,
La adevărul formei mă reduc
Pentru a-mi ști păcatul omenesc.

Spun unii că și el e schimbător...
Dar, după moarte nimeni n-a vorbit,
Deci, ca să-i cred va trebui să mor...
Și doar atunci voi ști cum am trăit.

Mergând, tot merg, nici nu mai vreau să știu
De ceea ce-mi va fi o zi de-apoi,
Nici dacă timp mai am, ori e târziu,
Să mai privesc o clipă înapoi.

Pe drumuri, înspre moarte mă tot duc,
Privesc în sus, am multe de văzut,
Spre stelele ce încă mă seduc
La fel cum o făceau şi în trecut.

Spun unii că lumina n-are rost
Dacă în jur e noapte şi-ntuneric,
Ştiindu-mă, pe mine, cel ce-am fost,
Nu cred în adevărul luciferic.

Şi merg, mergând, ştiind că doar la pas
Drumul e scurt şi nu rătăcitor,
Îmi ştiu şi timpul ce mi-a mai rămas
De mine, încă, să îmi fie dor.

Privesc în faţă, nu privesc în sus,
Privesc şi-n jos, am multe de văzut,
Văd stelele că încă n-au apus,
Şi praguri trec, mereu spre absolut...

Pe drumuri înspre moarte mă tot duc,
Nu știu pe unde încă s-o apuc...

Pe drumuri, înspre moarte, mă tot duc,
La adevărul formei mă reduc...

Pe drumuri, înspre moarte mă tot duc,
Spre stelele ce încă mă seduc...

sâmbătă, 28 decembrie 2013

Ne suntem noi

Noi suntem două capete de lume
Unite într-un arc spre infinit,
Mulţi cred ca şi avem acelaşi nume,
Şi trăitori pe muchii de cuţit.

Am rătăcit prin viaţă multă vreme,
Şi-am închinat pocale cu pelin,
Multe nimicuri ne-au creat probleme
Ca să cunoaştem viaţa pe deplin.

Veneam spre tine şi veneai spre mine,
N-aveam grăbiţi de neopritul ceas
Şi, ne-mpăcaţi, uitam a ne abţine,
A ţine seama ce ne-a mai rămas.

Am fost şi orbi de-atâta strălucire,
Când totul de părea nelimitat
Şi nu credeam că şi o izbândire
Ne poate fi cădere în păcat.

În pieptu-ne, o muzică astrală,
Când ne-am găsit deodată s-a pornit
De-atunci zburăm în doi și verticală
E calea-nspre eternul infinit.

Am evadat spre o dimensiune
Şi Edenul ne este punct final.
Voindu-ne-mpreună, putem spune:
Iubirea ne-aparține integral.

marți, 3 decembrie 2013

Pasul, ca însemn

Mi-a fost viaţa ce mi-a fost,
Mi-a fost cu rost şi fără rost,
Azi chiar îi văd un alt contur,
Nevinovată de sperjur.

Mi-a dăruit şi mi-a luat
Să uit ce trebuia uitat,
Azi, într-un fel, convingător,
Îmi dă avânt să pot să zbor.

M-a dus în sus, m-a dus în jos,
Fără folos ori cu folos,
Azi pleacă iarăşi pe un drum
Ivit din resturi şi din scrum!

Mi-a dat puţinul îndeajuns
Să văd şi ce-i de nepătruns,
Azi, hotărâtă, pune iar
Un mare semn în calendar!

Mi-a dat nectar, mi-a dat pelin,
Să vreau să-i ştiu sensul divin,
Azi, printr-un nerostit cuvânt,
Mi-arată rostul pe Pămant!

A fost candva întâiul pas,
Al treilea doar mi-a mai rămas,
Azi îl păşesc, mi-e dat să-l ştiu...
Venit firesc, deloc târziu.

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Prevestita clipă

Mă ştiu venit cândva, în lumea-aceasta,
Printr-un firesc al firii omeneşti,
Când nu căzuse peste noi năpasta
Trăirii după reguli nebuneşti.

Încet, încet, venind dinspre departe,
Făcându-mi drum mereu spre nicăieri,
Mă-ndrept, ireversibil, înspre moarte,
Aşa cum cum azi se trece înspre ieri.

Zâmbind, privi-voi cerul într-o seară,
Şi ochii-mi vor fugi spre răsărit,
Să văd dacă voi trece-n primăvară,
Ori iarnă îmi va fi la nesfârşit.

E prea târziu să îmi întorc privirea,
E necesar să cred în viitor,
E necesar să spun că doar iubirea,
Trăind-o, îmi dă dreptul să nu mor...

În iarna-aceasta, fi-vei mai săracă,
Îţi spun acum, dar ştiu că nu mă crezi...
Pe cel ce-a fost şi ti-a tot spus că pleacă...
Ţi-l vei dori... vei vrea să-mbrăţişezi...

Atunci vei şti că te-ai perdut pe tine
Fugind gonită spre un rai minţit,
Spre ceea ce-ţi ziceau că e mai bine
Acei ce ani şi ani te-au hăituit.

marți, 13 august 2013

Portret de lume

Minciuna azi e rege, stă la masă,
Toţi oamenii în jurul ei roiesc,
Mulţi uită să mai meargă pe acasă,
Iar alţii cred că doar aşa-i firesc.

Despre cei sfinţi vorbesc cei cu păcate,
În faţa celor mulţi să pară sfinţi,
Voindu-şi lor să-şi poată da dreptate
Că sunt părinţi pentru ai lor părinţi.

Sunt judecaţi cei ce-şi cunosc greşeala
Lăsaţi în pace sunt cei vinovaţi,
Şi chiar când e absurdă socoteala,
La întrebări chiar şi cei morţi sunt luaţi.

Ne luminează cei ce văd lumina
Doar dacă-n nori e soarele ascuns,
Cei ce găsesc apusurilor vina
Că se grăbesc şi ei n-au timp de-ajuns!

Acei ce-s mulţi şi spun că ştiu de toate,
Pe cei ce ştiu ce spun îi fugăresc,
Valoare dând doar datului din coate,
Cumva, înnobilat, de-un ras grotesc.

Sunt tot mai mulţi ce se doresc la masă,
Nici nu le pasă că sunt doar lachei,
Şi nici de viaţa lor nu le mai pasă
Crezându-se ei înşişi dumnezei.

Se tot rostesc şi se tot scriu cuvinte
Despre ceea ce ar putea fi sfânt
Şi scrie cu nesaţ cel care minte
Pentru a fi un “ceva” pe Pământ.

Pe la biserici, unii, vindecarea
Şi-o vor, prezenţa zi de zi făcând,
De parcă totul îşi doresc urmarea
A tot ce-i pun, lui Dumnezeu, în gand.

Firescul nu mai poate să se-ntâmple
Pus sub consemn de cei ce văd firesc
Să îşi ascundă albul de la tâmple
Ca să se-ntâmple ceea ce-şi doresc.

Şi-aşa minciuna ia în stapânire
Întregul neam, ce-şi zice, omenesc,
Lăsându-l chiar pe om în părăsire,
De-a dreptul rob acestui trai prostesc.

duminică, 4 august 2013

Dovada de mărturisire

Iau adevărul drept dovadă... Nu-s cuminte
De-ar fi să-l pun pe-al vorbei calapod,
Nu-mi judec fapta, spun ce-mi vine-n minte
Şi trec direct prin ape, pe sub pod.

Când haina hotărârii-mi vine bine
Mă-mbrac în ea fără să zăbovesc,
Prea bine ştiu că mie-mi aparţine,
Şi nu mă tem de datu-mi omenesc.

De am un gând în vorbă-l pun degrabă,
Nu-mi caut timp spre a mă răzgândi
Aşa cum tac, să nu mă aflu-n treabă
Crezând că e firesc şi a minţi.

În fapte mă privesc, îmi sunt oglindă,
Nu pot să le privesc fiind altfel,
Ştiu bine, date sunt să reaprindă
Lumina ce m-arată-a-mi fi model.

Şi-mi pun dovada, simplu, la vedere,
Şi nu m-ascund, n-am timp să mă complic,
E indirect verdict, deşi-i părere,
Nici eu în faţa ei nu zic nimic!

vineri, 2 august 2013

Spre-ntors de dus

Mă tot întorc, în viaţa mea, umil,
Cuprins de ne’nţeleasa-mi indecenţă,
Tratată cu un fel de somnolenţă,
De a mă şti, cumva, copil.

Pretenţii n-am, nu cer sa fiu plătit
Pentru că lupt şi vreau să fie bine
Să nu văd omul decăzut în sine
Trăind altfel decât îi e sortit.

Nu mă abţin, nu-ncerc să mă conving,
Am argumente şi-mi găsesc motive,
Credinţei mele, ce-i definitive,
Că adevăru-nvinge, şi-am să-nving!

Prin legea lumii, mulţi mă văd sărac
Şi-i tot aud vorbind de-o bogăţie,
Uitând trecutul care, chiar se ştie,
N-a vrut să facă orişicui pe plac.

Eu ştiu ce sunt, şi ştiu de unde vin,
Şi unde merg, şi unde pot ajunge,
Şi ştiu că munţii tot îi voi străpunge
Pentru-a aduce drumul în destin.

În lumea mea sunt mare şi sunt mic
Fără să-mi pese că, sub carul mare,
Mă pun chiar dacă din îndepărtare
Unii îmi spun că singur mă complic.

Şi-aici la fel, văzut ori nevăzut,
Mă lupt cu mori de vânt pierdute-n ceaţă,
Pentru a orişicui firească viaţă
De-şi simte drumul, altfel, abătut.

În mine mă întorc şi sunt cum sunt,
Ca orice om, simţind că orice rană,
Redefinind condiţia umană,
Dă bucuria vieţii pe Pământ.